8 Martie a trecut doar de o săptămînă. O să urăsc sărbătoarea asta pînă se va oficializa ziua bărbatului. Sau, mai bine, ca la americani, ziua mamei şi ziua tatălui.
Luni, 9 martie, că 8 a căzut duminică, a avut loc tradiţionala înmînare de flori către doamne şi domnişoare. Prompte, doamnele şi domnişoarele au ripostat cu pupici, mîncare şi băutură, unele primite cu mai multă plăcere decît altele.
Colegele mele de servici, în schimbul florilor oferite individual sau în grup, în nume propriu sau prin delegat sau ca delegat, decontate sau nu de şefu' ăl mare, au sărit cu nişte pizza comandată din apropiere. Supriză, cînd a venit pizza, una dintre colege a dispărut discret şi s-a întors în scurt timp cu o porţie de cartofi prăjiţi şi cu o salată grecească, special pentru mine, ca să mă opresc din sorbitul din priviri a pizzei. Impresionant.
Partea nostimă este că o cunosc pe una din fetele de la fast-food-ul cel mai apropiat de birou, unde am mîncat de mai multe ori, după ce am rugat-o să-mi arate etichetele de pe toate chestiile pe care le pun ei în mîncare. Dialogul a fost:
- Aş dori ceva pentru un domn care nu are voie gluten. Ce aţi putea să-mi daţi?
- E vorba de domnul George cumva?
- (după o secundă de surpriză) Da.
- Bine, vă dau ce ştiu că a mai luat el.
Ăsta e un caz fericit. În mai multe restaurante, la întrebarea dacă au un meniu fără gluten sau dacă bucătarul poate prepara ceva fără gluten, am primit clasicul răspunsul Ce-i aia?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu